O privesc şi acum, ca de fiecare dată, timid din capătul celălalt al holului. Este o fiinţă măruntă şi slabă. Păşeşte greoi pe tocurile înalte, atrăgând uşor atenţia. Câteodată pare aşa de impunătoare! Şi totuşi se mai împiedică. E aşa frumoasă! Nu pretinde adevărul, urăşte minciuna, dar îşi joaca realitatea ca pe un rol. Are o viaţa plină de emoţii, dar oscilează între strălucire şi lamentaţie. Mă amuz mereu de dispoziţiile ei, de manifestările ei, de cum face faţă sau nu, anumitor evenimente.
Nu e greu de depistat, aparent rece şi distantă. Câteodată parcă ar avea ceva cu băieţii...sau cu mine. Dar nu e aşa. Totul e doar un truc. Artistă desăvârşită, sclipitoare, fascinantă, plină de contradicţii şi temperament, este capabilă din punct de vedere sentimental să lase în urma ei, într-un nor de praf, un băiat care a reacţionat încet. Este impulsivă în vorbire, şi de cele mai multe ori nici nu o preocupă ce vorbeşte.
Judecă repede, dar deseori cu cruzime şi nu se gândeşte prea mult înainte să aplice lovitura de graţie, care sfâşie atâtea inimi. Dacă e nervoasă, ea strigă sau zgârie ca o tigroaică. Se potoleşte abia atunci când şi-a găsit satisfacţia. Cine nu se poate măsura cu ea, mai bine să se lase păgubaş, deci un băiat amator şi cu inima slabă, ca mine, a greşit adresa.
Nici măcar nu o meritam. Sunt aşa de orb! Dar cum să nu observi detaliile care o interiorizează, detaliile care nu se văd, dar pe care eu le pot vedea? Nu e chiar aşa cum pare. Are ascuns foarte bine în ea un glob mic de cristal în care firea ei dulce stă să iasă în orice clipă. Eu i-am cunoscut şi latura asta sensibilă. Prea târziu însă.
Este jucăuşă, nu cunoaşte frica, câteodată e chiar agresivă. Îi place să schieze, să joace tenis, să navigheze, să iubească, face totul cu multă bucurie şi pasiune. Este credincioasă şi sentimentală, şi totuşi terestră - de cele mai multe ori este idealistă şi prea gânditoare, dar nu şi logică. Nu-i place să cântărească prea mult lucrurile, căci se încurcă în propriile cuvinte. Zilele trec, şi ea parcă e din ce în ce mai frumoasă!
O alintam mereu, ştiam că îi place. Îi cumpăram cadouri pompoase şi mi le arunca în faţă - ei nu-i trebuie aşa ceva!, şi atunci o sărutam şi era fericită. Dar mi-am făcut prea multe probleme şi am făcut-o să sufere. Şi a plâns...Dar nu m-am înduioşat de lacrimile ei. Am crezut că viaţa ei continua ca un rol, şi că totul e doar un truc murdar.
Cu timpul, s-a izolat în ea. Câteva zile după acest moment, am zărit-o din nou la colegiu. Ochii i se umeziră din nou. Atunci m-am apropiat de ea. În acea clipă am simţit ca prin vis că trebuie să fac ceva, să schimb situaţia. O uşoară atingere pe umăr, şi am luat-o în braţe. Încercam să-i arăt că încă-mi pasă: îi mângâiam sfios părul, de teamă să nu o ating încât să mă agăţ de durerea ei.
Printre suspine, îmi spunea să o las. Dar nu puteam. Mi-a spus să plec. Nu am vrut. Mi-a spus că mă dispreţuieşte. N-am crezut-o. Şi a plecat. Toate cuvintele pe care le rostise erau fotografii credincioase ale sentimentelor ei. Printre prefăcătorii, în
jocul ei murdar, izbucnise adevărata ei fire. Nu am putut rezista acestui torent de simţiri dezlănţuite, şi mi-am lipit lacom buzele de gura ei. Avu o clipă de ameţeală. Se făcuse palidă, dar nu-i lipsea licărirea din ochi. Abia apoi mă năpădi teamă. Acest sărut culminase relaţia dintre mine şi ea.
De multe ori, chiar şi acum, când o privesc, îmi amintesc momentul acesta şi mă trec fiori şi nu pot să nu mă întreb:
,,Îl voi mai trăi vreodată?"
