Viaţă, m-ai lăsat ruinată la picioarele unui ticălos! Nu vreau să te mai ştiu!

M-am trezit azi fără puls. Eram doar o temniţă în care era încuiat un demon. De azi încolo nimic personal, doar adevărul dezbrăcat şi provocare curată.

Doborătă. Pe o podea umedă. Tavanul găurit. Pereţi albaştri. De ce plouă?

Îmi simt dorul încătuşat în mii de cătuşe. Mai bine să moară! M-am săturat să tot cerşească. Nu vreau să-i mai simt năuceala. Am obosit să-i mai opun rezistenţă...simt piatra care mă trage la fund. Simt funia, lunecându-mi pe gât. Otrava ta mi-a pătruns în măduvă, în fiecare celulă din care trupul meu inert este alcătuit. Simt repulsie faţă de incertitudinea în care mă aflu, de nepuţinta mea.

Acum sunt doar un gând, care a uitat cum să hoinărească. Un zâmbet care nu mai ştie să mintă. Un vis care a rămas orfan.